Un fiu de tată celebru, activ în cercurile puterii de dinainte şi de după 1989, dă un interviu incredibil cu ocazia renunţării la afaceri imobiliare în favoarea unei "cariere cinematografice".
Beizadeaua de Dorobanţi vorbeşte nu numai despre planurile lui, ci şi despre "epoca ceţoasă, postcomunistă" în care tatăl său şi-a făcut averea, între timp în presă apărând sute de articole ce arătau cum anume au fost făcuţi banii cu pricina, fără ca asta să aducă vreo pedeapsă. Concluzia fiului este că tatăl lui "a avut o relaţie proastă cu presa"!!!
Nu poţi să nu faci legătura cu celebra piesă a lui Arthur Miller, "Toţi fiii mei", care tocmai a avut premiera la Naţionalul bucureştean. În ea, un tată îmbogăţit în epoca americană a acumulării de capital pe orice căi are o confruntare tragică cu fiul său, care află în sfârşit de crimele lui.
Replica bătrânului "tot ce am făcut a fost pentru tine" (tot însemnând inclusiv să furnizeze armatei cilindrii fisuraţi care au dus la prăbuşirea a 21 de avioane şi la moartea piloţilor lor) e respinsă de fiu, care îi cere tatălui să-şi ispăşească vina.
Situaţia beizadelei de la noi şi a tatălui său recent îmbogăţit e foarte similară cu aceea în care evoluează personajele lui Arthur Miller. Noi n-am avut război, dar am avut o Revoluţie care a scos la suprafaţă toate gunoaiele strânse înainte de 1989.
Iar gunoaiele şi-au făcut legi şi conform legilor pe care şi le-au făcut singuri, profitând de prieteni şi cunoscuţi ajunşi de-a valma în Parlament, au executat, de exemplu, "operaţiuni bancare" constând în contractarea de împrumuturi uriaşe pe care n-aveau de gând să le mai dea înapoi.
Construiau un viitor pentru fiii lor. Deosebirea este că fiii americanilor de ieri aveau ceea ce se cheamă - cu un nume de cod, fiind ceva pe cale de dispariţie la noi - onoare, în timp ce fiii îmbogăţiţilor români postcomunişti sunt copia identică a taţilor lor.
Ba nu, au ceva în plus: pretenţii! Mai mult chiar, pretenţii intelectuale! Vor, adică, să lase "munca de jos" ce presupune obţinerea milioanelor de euro din speculaţii (bancare, imobiliare... treaba lor) şi să urce pe "treptele nemuririi".
Beizadelei cu pricina, care tocmai s-a apucat de făcut filme, i-ar prinde bine să vadă măcar prima parte (ca să nu se plictisească, fiindcă e lung) a spectacolului cu piesa lui Arthur Miller.
Nu strică să-i laşi măcar pe alţii să-ţi deschidă ochii asupra trecutului, dacă nu cumva te-ai decis deja să-i ţii închişi cu orice preţ.
de Cristina MODREANU
Sursa Gandul
