Cresterea albinelor
Cu 2 ani în urmă
Viitorul a venit prea repede
marți, 30 decembrie 2008A venit factura pentru consumul în exces din ultimele decenii. Aceasta e criza!
Pe vremea părinţilor mei, o casă se cumpăra cu economiile unei generaţii. Strângeau bani părinţii, mai adăugau darul de la nunta copiilor, se împrumutau puţin la rude şi se făcea de-o casă. După care, ciclul se relua. Proaspăt căsătoriţii începeau să strângă bani pentru casa copiilor. O maşină se cumpăra pentru toată viaţa.
Frigiderul, maşina de spălat nu aveau nici ele o viaţă mai scurtă. Şi nu numai în România se întâmpla aşa. Pe măsură ce productivitatea muncii a crescut, noile tehnologii puteau să producă mult mai multe maşini, frigidere, televizoare, a crescut şi rolul creditului pentru ca oamenii să poată cumpăra acum şi să plătească în viitor. Şi suveica a început să se învârtă. Nevoile tot mai mari şi mai sofisticate necesitau sume de împrumutat tot mai mari. Doar economiile celor care mai puneau deoparte nu erau de ajuns. Au fost inventate noi instrumente. Pentru banii pe care o bancă i-a împrumutat clienţilor, respectiv dreptul de a încasa ratele, banca atrăgea alţi bani cu care să poată acorda credite. Şi suveica se învârtea. Banca dădea mai multe credite, mai mulţi oameni puteau să trăiască mai bine cu respectivele credite, companiile puteau să vândă mereu mai mult şi să-şi sporească profiturile. Băieţii super-deştepţi din marile bănci de investiţii americane, cei care inventau noi mecanisme şi instrumente de sporire a sumelor care pot fi acordate drept credite, deveniseră nişte semizei şi erau plătiţi ca atare. Practic, ei emiteau moneda, nu băncile centrale. Bani virtuali cu care-ţi cumpărai maşina.
Inventaseră un perpetuum mobile, erau alchimiştii moderni, din nimic făceau bogăţie. Băncile din toată lumea dădeau credite cu toptanul, oamenii trăiau mai bine, profiturile tuturor creşteau la cer, toată lumea era mulţumită. Ba chiar americanii au putut să dea o lege pentru a obliga băncile să dea credite şi celor mai săraci, care altminteri nu s-ar fi putut apropia de o bancă - aşa numitul credit moral. Evident că exact cei care au beneficiat de creditul moral au fost primii care nu şi-au mai putut plăti ratele.
Toate au fost bune şi frumoase până când unii au înţeles că unele din aceste credite nu vor putea fi plătite niciodată, că aceşti bani au fost folosiţi pentru a cumpăra case ruşinos de supraevaluate şi că totul este un fel de joc piramidal. Din care toţi am trăit mai bine.
Când tot mai mulţi şi-au dat seama că deţin nişte hârtii care nu au nimic în spate şi că jocul devine un fel de Popa-prostu, vânzările pe burse au început să fie agresive, preţurile s-au prăbuşit şi oamenii şi-au retras banii din băncile care se clătinau. Guvernele au alocat sute şi sute de miliarde pentru a salva bănci şi pentru restabilirea încrederii. Până acum, nu au reuşit. Primul efect al crizei: băncile nu mai dau credite. Astfel, creşterea economică frânează brusc, activele care se cumpărau pe credit se depreciază masiv. Averi imense se topesc ca un bulgăre de zăpadă. Omenirea întreagă va trebui să-şi ajusteze consumul. Cererea va scădea drastic, banul şi slujba vor fi iar preţuite. Viitorul a venit prea repede, nu a ţinut cont de scadenţele din contractul de credit. A venit factura pentru consumul în exces din ultimele decenii... Aceasta e criza!
Ionut Popescu
De ce nu scad dobânzile?
duminică, 28 decembrie 2008În România, încă nu a devenit clar dacă banca centrală mai luptă cu creditarea care creştea prea repede sau a întors armele şi consideră un pericol reducerea consumului.
După ce Banca Naţională a intervenit în forţă pentru a stopa un atac speculativ asupra leului, primind aplauzele de rigoare, dobânzile au devenit o mare problemă. Nu-i vorbă că nici leul nu s-a bucurat prea mult de ajutorul BNR, moneda noastră fiind acum exact acolo unde era când o atacaseră băieţii răi. Dobânda reprezintă preţul banilor. Până în urmă cu vreun an, conductele financiare din întreaga lume erau inundate cu bani. Creditarea mergea din plin, toată lumea se înfrupta din belşugul de bani. Când a început refluxul, banii au dispărut ca prin farmec, conductele s-au golit şi cashul a devenit foarte valoros.
Băncile centrale încearcă să folosească instrumentul dobânzilor pentru a relansa economia. În SUA, de exemplu, FED a redus, practic, dobânda la zero, apăsând la maximum această pedală. Situaţia este puţin ciudată, pentru că una din cauzele actualei crize a fost considerată şi politica dobânzilor scăzute din anii trecuţi, care a stimulat o creditare fără limite. Medicamentul găsit acum este tocmai reîntoarcerea la dobânzi şi mai scăzute. Se consideră, îndeobşte, că un nivel scăzut al dobânzilor stimulează consumul şi, implicit, inflaţia.
În ciudata criză pe care o traversăm, când consumul se contractă cu viteză, nu pare să mai existe teamă de inflaţie, dar nici consumul nu se arată a fi stimulat. În plus, băncile sunt foarte reticente în a oferi credite, de teamă că activele către care s-ar îndrepta aceste credite ar mai putea să-şi reducă valoarea în viitor.
Dar pentru a încuraja economisirea, băncile comerciale trebuie să ofere dobânzi tot mai apetisante la depozite. Dobânzile mari la depozite influenţează apoi, evident, dobânzile la credite. În România, există şi altceva: un nivel foarte ridicat al rezervelor minime obligatorii, pe care băncile comerciale trebuie să le păstreze la BNR.
Adică, dacă banca a atras o depunere de 100 de euro, 40 îi va depune la BNR (unde va obţine o dobândă nesemnificativă) şi va da credite doar cu restul de 60. Dar dobânzile sunt influenţate şi de inflaţia din ţara de origine a valutei. Deci, comparăm degeaba dobânda la leu cu dobânda la francul elveţian sau yenul japonez. În România, încă nu a devenit clar dacă banca centrală mai luptă cu creditarea care creştea prea repede sau a întors armele şi consideră un pericol reducerea consumului. Dar, până când se va gândi BNR ce ia în cătarea puştii, băncile comerciale se întrec în a oferi dobânzi tot mai apetisante la depozite, însă nu pentru a se grăbi să acorde credite, ci, mai degrabă, pentru a avea lichiditatea necesară în cazul unor vremuri şi mai tulburi, care ar putea veni. Indiferent însă de politicile băncilor centrale, în anii următori toate guvernele se vor confrunta cu deficite bugetare majore, care vor trebui acoperite prin împrumuturi şi, în consecinţă, banii vor deveni o marfă scumpă, iar preţul lor, dobânzile, va reflecta acest lucru.
Ionut Popescu
Politică şi literatură
luni, 22 decembrie 2008Prin scoaterea intempestivă din pălăria prezidenţială a lui Theodor Stolojan ca prim-ministru, Traian Băsescu ar fi trebuit să provoace un coitus interruptus, dacă ne gândim că cele două mari partide aflate în călduri încă gâfâie prin mărăcinii negocierilor.
Coana moaşă ştia însă cu cine are de-a face, aşa că foetusul aflat de multă vreme în borcan, la murat, a fost prezentat drept rodul proaspetei iubiri pedelisto-pesediste, iar mirii au tăcut mâlc.
Dacă împăratul Caligula şi-a făcut calul senator mai degrabă de dragul cabalinei decât din dispreţ faţă de onorabilii patricieni, în cazul nostru situaţia e şi mai încordată, căci împăratul Traian, dispreţuindu-şi în taină până şi propriul cal de bătaie, a preschimbat întreaga clasă politică într-o herghelie, considerând că atât gloabele socialiste, cât şi mânjii populari sunt buni de călărit.
Sărmanul Stolojan, neiubitul lider al unor fantomatice idei liberale, putea fi văzut zilele astea strecurându-se, dacă se poate spune aşa, în pas alergător, pe holurile Cotrocenilor, însoţit doar de taica Flutur pe post de Sancho Panza.
Când în locul blândelor mori de vânt finanţistul va fi luat în fălci de fiarele sindicaliste şi târnosit prin praf, hohotul de râs al marelui jucător de alba-neagra ne va trezi din dulcea reverie a Parteneriatului pentru România, demonstrându-ne că pe aceste meleaguri capul lui Moţoc poate fi altoit chiar şi pe umerii lui Don Quijote.
Mircea Dinescu
Nanotehnologia VS Dumnezeu
sâmbătă, 13 decembrie 2008Oamenii de stiinta din Statele Unite ale Americii prevad un potential „meci al mileniului III” intre avansul stiintific, respectiv nanotehnologia, si credintele religioase in care singurii care vor pierde sunt oamenii, anunta Daily Galaxy.
Pe de o parte se afla nanotehnologia, cea care ar putea aduce o veritabila Apocalipsa prin replicarea infinita a nano-robotilor si alterarea necontrolata a acestora, in timp ce la polul opus se afla Divinitatea, cea responsabila de uciderea majoritatii formelor de viata cu ocazia potopului care se regaseste in cele mai multe mituri ale lumii. Doua variante care ofera acelasi final pentru oameni.
O echipa de cercetatori americano-singaporezi a initiat un studiu amplu prin care se urmareste reactia oamenilor fata de nanotehnologie, iar rezultatul a fost unul surprinzator. Cele mai multe comunitati religioase resping ideea nano-robotilor, acceptand, in schimb, sa creada in existenta unui sau unor creatori divini. Ceea ce este si mai interesant, este faptul ca nimeni nu a mentionat in studiu varianta SF a autoreplicarii infinite a robotilor microscopici, iar acest aspect este putin cunoscut in cadrul unor astfel de comunitati. Ce anume provoaca, atunci, o atare reactie fata de stiinta, a unor oameni care nu au nici macar informatiile elementare despre nanotehnologie (cum ar fi cazul de fata)? Raspunsul oferit de oamenii de stiinta poate fi pe cat de simplu, pe atat de socant si de neasteptat... gelozia.
Cui ii va fi atribuita eventuala salvare a rasei umane, nanotehnologiei sau credintei? Aceasta se pare ca este ideea de la care vor porni numeroase dispute in viitorul apropiat.
Oamenii de stiinta au tinut sa sublinieze ca nu au intentionat, nici macar un moment, sa arunce o lumina negativa asupra credintelor religioase din prezent. Conform acestora, religia a oferit coduri morale extrem de puternice si de influente de-a lungul timpului. Problema, in opinia oamenilor de stiinta, apare in momentul in care se incearca explicarea stiintei prin preceptele religioase, fapt pe care ei il compara cu explicarea strategiilor economice moderne prin cunostintele elementare ale unui prescolar.
Sursa:DailyGalaxy
Bănci şi pensii din nou la stat (dar nu român)!
joi, 11 decembrie 2008Să vedeţi bizareria dracului la care ajunge, în noua situaţie de criză pe plan internaţional, România noastră devenită ţară bananieră sui generis! Bananieră sui generis, pentru că se află totuşi prin Europa şi nici măcar nu produce banane!
În iureşul crizei, guvernul austriac – asemeni altor guverne occidentale – a deblocat sume imense pentru sprijinirea băncilor austriece, din care 15 miliarde de euro numai pentru achiziţii de acţiuni în aceste bănci, în vederea capitalizării lor. 2,7 miliarde de euro s-au îndreptat către Erste Bank. Este, evident, treaba guvernului austriac. Problema noastră este că astfel proprietar la BCR devine şi statul austriac. Am fost presaţi să vindem BCR cu textele bine cunoscute: este nevoie de înstrăinare, pentru că statul reprezintă un administrator prost, îndeosebi în cazul unei bănci, bla, bla, bla... structura cu pricina trebuind încredinţată unei administraţii private, care este eficientă bla, bla, bla... Păi, cum vine treaba, structura ajunge acum tot la stat?! E drept, nu mai este vorba de statul român, ci de cel austriac! Care, dacă ne luăm după textele cu pricina, tot stat este, bla, bla, bla... sau, cum s-ar spune, tot un drac este!
N-ar fi totuşi vreun bai în cazul nostru, căci noi suntem obişnuiţi! Am vândut şi Petrom, şi Romtelecom, şi distribuţiile de gaze şi electricitate, tot forţaţi de aceleaşi texte, şi tot către alte state (OMV – statul austriac; OTE – statul grec; Gaz de France – statul francez; ENEL – statul italian; CEZ – statul ceh). Le-am vândut forţaţi (sub ameninţarea că nu mai intrăm în NATO şi în Uniunea Europeană), dar măcar în cunoştinţă de cauză! Ştiam despre cumpărători că sunt de stat şi că structurile respective îşi vor schimba doar statul când îşi vor schimba proprietarul. Dar în cazul BCR am fost şi minţiţi, căci ni s-a spus că vindem unei entităţi private!
Mai rău însă, Banca Mondială a impus României un experiment – neprobat încă în lume şi a cărui valabilitate va fi aflată abia peste 20 de ani – şi potrivit căruia o parte din contribuţiile pentru pensii urmează a fi direcţionată, obligatoriu şi nu facultativ, nu către fondul public de pensii, ci către fonduri care sunt administrate de societăţi private. Acestea fac o afacere imensoidă, întrucât timp de cel puţin două decenii strâng la dispoziţia lor bani pentru pensiile participanţilor fără a executa însă vreo plată în contul pensiilor. Mă rog, nu discutăm aici sistemul, viabilitatea şi nefericirile lui. Menţionăm însă că argumentarea încredinţării banilor strânşi pentru pensii către structuri private s-a făcut cu acelaşi răsuflat bla, bla, bla al eficienţei unei administrări private. Iată că, în vâltoarea crizei financiare, în SUA, cea mai importantă companie de asigurări, AIG, a fost preluată de stat aproape integral, căci altfel dădea faliment. Este bine de spus acest lucru: căci dădea faliment! Problema noastră este că AIG se dă mare şi pe aici pe la noi şi, cu o reclamă agresivă, se află pe locul doi între companiile care au strâns participanţi la fondul de pensii private pe care ar urma să-l administreze. Păi, cum vine asta?! Fondul respectiv de pensii ar urma să fie administrat de o societate de stat, şi nu de una privată! Parcă vorbeam de pensii private, nu de pensii de stat?! Hai că-i tare! Falimentul AIG sub administraţie privată ne spune foarte multe şi despre soarta pensiilor private impuse de Banca Mondială. Ştim mai bine acum la ce să ne aşteptăm după două decenii!
de Ilie Serbanescu
Pac-pac, un cosmar
miercuri, 3 decembrie 2008Soarta unui balon de sapun este ca atunci cand atinge circumferinta maxima sa pocneasca. Pac, doar o data, fara dublura obisnuita in lojele stadionului Ghencea. Daca te imbuibi prea tare inainte de culcare, risti sa ai un cosmar. Asta i s-a intamplat lui Gigi Becali in luna noiembrie. Hranit peste masura de interesul televiziunilor, de sondaje si de aparenta simpatie populara, acesta a capatat o indigestie cronica. Criza mondiala i-a maturat scurt trei sferturi din avere, afacerile sale cu terenuri intrand rau de tot la apa. Sa te culci miliardar si sa te scoli un amarat de milionar nu este chiar usor. In plan politic a suferit o infrangere mai grea decat toate egalurile posibile in compania Gloriei Buzau. Sa bagi lumina la tot cartierul ca sa vada cand il voteaza pe altul e o performanta greu de egalat. Fotbalistic, lucrurile sunt departe de ceea ce spera in vara, dar trebuie sa admitem ca in acest plan o revenire este posibila si oricum a mai avut parte de dusuri reci. In privinta popularitatii a cazut mai ceva ca un MiG, s-a vazut la urnele din Ferentari si in tribunele din Ghencea, unde a reusit sa fie mai injurat decat toata conducerea administrativa a lui Dinamo. Asta nu este insa tot. A reusit sa-si compromita si fata de om cucernic dupa ce l-a acuzat pe Patriarh ca ar fi luat bani fara chitanta, a cerut inapoi cele doua milioane oferite bisericii si a haituit cu un buldozer 17 maicute care ii incurcau planurile de dezvoltare imobiliara. Trebuie sa superi pe Cineva foarte de sus ca sa ai parte de un asemenea lant de dezamagiri. Oricum, este evident ca acesta a fost doar un prim avertisment, lucrurile pot sta mult mai rau, si nu neaparat in plan fotbalistic.
Sursa Cancan
CV Tudor, Paunescu, Becali sau Topescu - perdantii ilustri ai alegerilor
marți, 2 decembrie 2008
In urma primului vot uninominal, unii politicieni au inregistrat esecuri rasunatoare, altii si-au reconfirmat pozitia de putere in propriile partide. In prima categorie intra, in primul rand, liderii PRM si PNG-CD, formatiuni ce nu au reusit sa treaca pragul electoral si raman pe dinafara viitorului Legislativ. Presedintele Corneliu Vadim Tudor a strans doar 10,32% din voturi, in ciuda faptului ca nu a avut nume sonore drept contracandidati. Presedintele executiv al PRM, Lucian Augustin Bolcas, a reusit chiar mai putin decat seful sau: doar 5,25%! Gustul infrangerii l-a simtit si liderul PNG-CD, George Becali, obtinand doar 14,95% din voturi, in vreme ce principalul sau "oponent", pesedista Oana Niculescu Mizil, si-a adjudecat mandatul de deputat din "primul foc". In ciuda notorietatii, nici Cristian Topescu (PNL) nu a reusit sa se impuna, situandu-se de abia pe locul III in Colegiul 7 pentru Senat. Pe acelasi loc s-au plasat si presedintele Camerei Deputatilor, Bogdan Olteanu, si ministrul Muncii, Mariana Campeanu. In tabara cealalta, a castigatorilor, social-democratii Mircea Geoana, Adrian Nastase, Viorel Hrebenciuc si Miron Mitrea, democrat-liberalul Silviu Prigoana si udemeristul Verestoy Attila au scapat de emotii si nu mai trebuie sa astepte redistribuirea pentru a li se atribui mandat de senator ori deputat.
Nume grele ramase pe dinafara
In urma numararii voturilor exprimate la alegerile uninominale de duminica o serie de nume grele din politica romaneasca au ramas pe dinafara.
Bogdan Olteanu, Gigi Becali, Corneliu Vadim Tudor, Doru Ioan Taracila, Dan Radu Rusanu, Ovidiu Silaghi, Paul Pacuraru, Sergiu Nicolaescu, Mitica Dragomir sau Gheorghe Funar vor ramane in afara viitorului Parlament.
Majoritatea liderilor importanti ai PNL nu au adunat 50 la suta din voturi, cu exceptia lui Dan Motreanu (secretar general), in Calarasi, a deputatului George Scutaru - Buzau si a lui Daniel Chitoiu - Giurgiu.
Bogdan Olteanu s-a clasat doar pe locul trei in urma mai putin cunoscutilor Gheorghe Groza (PD-L) si Mihaela Anton (PSDsPC). Colegii lui, Crin Antonescu si Ludovic Orban, s-au clasat pe locul doi, fiind depasiti de doi pedelisti.
Actorul Florin Calinescu, candidat PNL intr-un colegiu din judetul Arges, a iesit pe locul trei.
Gigi Becali a fost invins de pesedista Oana Niculescu Mizil, care si-a adjudecat mandatul la prima strigare.
Premierul Calin Popescu Tariceanu, a candidat la Ciofliceni, insa nu a trecut nici el peste cele 50 de procente care ii asigurau un loc sigur in Camera Deputatilor. In aceeasi situatie este si colega sa Norica Nicolai, care asteapta redistribuirea.
In Bucuresti niciun candidat la un post de senator nu a putut lua peste 50 de procente, iar la deputati doar trei au fost cei care se pot considera cu mandatul asigurat: Oana Mizil, Aura Vasile (ambele PSD) si Silviu Prigoana (PD-L).
Adrian Nastase, Miron Mitrea, Viorel Hrebenciuc sau Cristian Adomnitei si-au conservat locul, obtinand mandatul la prima strigare.
Electoratul nu a votat cu artisti, sportivi sau alte celebritati
Majoritatea celebritatilor pe care au mizat unele partide, in special PNL, nu s-au bucurat de succes, in ciuda popularitatii lor. Analistii explica acest paradox prin faptul ca electoratul a dat si in aceste alegeri un vot politic, ignorand personalitatile propuse de formatiunile politice.
Astfel, nume sonore precum Cristian Topescu, Nicolae Furdui Iancu, Mircea Diaconu, Dida Dragan, Luminita Anghel, Florin Calinescu nu au reusit sa obtina mandate de parlamentar cu peste 50% din voturi, asteptand acum redistribuirea voturilor.
S-a dovedit astfel ca miza pe celebritati, coroborata cu absenteismul, a fost o miscare gresita a partidelor, pentru ca doar electoratul atasat de partide a fost cel care s-a deplasat la urne.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
